
EXHIBITION: Iulian Ignat – No Direction Home
Iulian Ignat – No Direction Home – Sibiu, Turnul Sfatului, Sala de expozitii etaj 1, 14-29 iunie. Vernisaj 15 iunie orele 17:00
(RO only):
Am vorbit cu Iulian despre expozitie. Cateva dintre intrebarile pe care le-am abordat au fost legate de ideea proiectului si ce urmareste el sa scoata in evidenta, motivatia lui si statement-ul expozitiei.
Iulian Ignat: “Expozitia contine 20 de fotografii alb – negru, inramate, format 30×30 cm, realizate exclusiv prin procedeele fotografiei analogice : film, developare, printare in camera obscura.
Multa vreme, am simtit nevoia sa ma plimb prin Bucuresti cu aparatul de gat, fie dis de dimineata, fie pe inserat sau pe ninsoare si, incercand sa trec cat mai neobservat, sa surprind viata, pulsul orasului. I-am observat pe oamenii strazii, insa am evitat sa-i fotografiez si nici nu am intrat decat arareori in contact cu ei. La prima vedere sunt periculosi, murdari, sariti de pe fix, pare o idee mai buna sa-ti vezi de drum. Intr-o zi, in timp ce scanam filme, am observat ca am fotografiat un tip cu sacose in mana, pe care-l mai fotografiasem cu sase luni in urma, vara, tot cu sacose in mana. Avea o privire taioasa, un barbat inalt, fotogenic. Intamplarea a facut ca in aceeasi zi, cand am iesit la fotografiat, l-am zarit, intr-o alta zona a orasului, tot cu sacose in maini. Se pare ca strabate zilnic multi kilometri, mergand cat poate. L-am vazut ca se uita cu coada ochiului intr-un cos de gunoi. Parea periculos. Mi-am adunat tot curajul si am incercat sa intru in vorba cu el, sa-i spun de fotografii. Mi-a spus ca nu se supara deloc, mi-a vorbit foarte frumos, bland, a accepta cu delicatete sa-i iau o placinta. Dupa aceea, am continuat sa intru in vorba cu oameni ai strazii si supriza a fost la fel de mare sa constat ca multi dintre ei sunt foarte civilizati in gesturi si in dialog, nu mi-au cerut nimic si s-au mirat sincer sau chiar au refuzat atunci cand am vrut sa le ofer ceva. Cei mai multi s-au bucurat sa fie bagati in seama, intrebati ce mai fac. Atunci a inceput sa incolteasca ideea unei serii de fotografii, insa nu am vrut sa o fac in felul in care fotografiasem pana atunci, ci interactionand cu subiectul, cautand portrete de aproape. Nu-mi este foarte clar de ce, insa mi-a intrat in cap ca pot face asta doar cu un aparat pe film 6×6. Au durat mai bine de jumatate de an pana ce am cumparat unul bun, iar de atunci, din aprilie 2015, pana in februarie 2016, am tras aceste portete, din care am ales 20 pentru expozitie.
Chiar daca modul de lucru a fost foarte diferit fata de ceea ce facusem inainte, motivatia a ramas aceeasi. Sa fotografiez ceva ce ma fascineaza. Fotografiez ceea ce simt ca ma atrage. Gasesc un subiect care, ma prinde, ma gandesc la el noaptea, ma trezesc cu el in minte, asta-i cea mai buna motivatie pentru mine. A contat mult faptul ca am gasit un partener cu care s-au legat lucrurile pentru expozitie, Armata salvarii, si de atunci lucrurile au mers in linie dreapta avand ca tel expozitia. Cand apare cineva care crede in munca ta si proiectul duce undeva, motivatia devine mai puternica, pentru ca stii ca ceea ce faci are un rost.
Nu am fotografiat cersetori sau aurolaci, drogati, oameni ai strazii ce traiesc intr-o societate paralela cat de cat organizata. Ci singuratici, oameni ce au avut, pana la un punct, o familie, o slujba, un rost. Au fost ca noi si, la un moment dat, lucrurile au luat-o razna si au ajuns pe strazi. In afara de fotografii, am stat de vorba cu ei, le-am inregistrat sau notat povestile. Sunt povesti tulburatoare, pentru ca intelegi cat de subtire este pojghita ce ne desparte de ei. Se poate intampla oricui. Si este nedrept si stupid felul in care acesti oameni sunt priviti si tratati de catre ceilalti, de noi, prejudecatile ce ne impiedica sa-i vedem. Un prieten mi-a spus ca nu are vreun sentiment de mila pentru oamenii strazi caci au ajuns acolo numai datorita greselilor lor. Asta mi-a dat o motivatie in plus. Pentru ca este fals. E gresit sa-i cataloghezi pe toti drept betivi, depravati, jegosi. Eu am intalnit multi oameni frumosi, de treaba. Ii pot ajuta prea putin. Insa, mi-as dori foarte mult ca aceste fotografii sa ii faca pe cei ce le privesc sa-si schimbe cat de cat mentalitatea. Sa-i vada asa cum sunt ei, nici mai buni, nici mai rai ca noi. Daca, dupa ce va vedea expozitia, un om se va uita intr-o zi in ochii unui homeless si-l va saluta, il va intreba cum ii merge, inseamna ca expozitia si-a atins scopul. Pentru multi dintre oamenii strazii, asta ar insemna foarte mult, sa fie bagati in seama. Unul din ei imi spunea ca, cu toate conditiile grele, cu tot frigul si dormitul in strada pe ploaie, cel mai tare il doare cand e insultat, injurat, din nimic, de necunoscuti.
Chiar daca se afla la un pas, la o rasuflare de noi, aceasta lume paralela pe care ne straduim sa nu o vedem, traieste dupa reguli cu totul diferite de ale noastre. Pe acesti oameni nu-i intereseaza forfota, goana dupa un plus de confort, care ne conduce pe noi. Ci doar cum si daca vor prinde ziua de maine, traind fara nici o plasa de siguranta. Pentru mine, ei sunt niste eroi urbani, iar aceasta expozitie este omagiu adus lor.”