Despre Corina – Credinþa-n comunicare.

Ajusesem toþi patru în faþa bisericii de pe lângã spitalul Fundeni. Costin era bine dispus, Raluca se simþea ca acasã-n curtea lãcãºului sfânt, Corina-ºi fãcea cruci iar eu nu ºtiam cum sã pãcãlesc oamenii cã-n cap n-am ºapcã ºi cã aºa-i pãrul meu, colorat ºi cu cozoroc. N-am reuºit.

M-au luat pe rând. Câinele de la intrare, babele de la intrarea în curte, babele din curte, babele de la intrarea în bisericã. Am reuºit sã trec cu succes prin filtrul sfânt dar am cedat în faþa altarului unde, de undeva de Sus, Doamne-Doamne se uita la mine ºi-mi spunea “Hai mã, puþin acolo, sã nu-l sictirim pe preot! pls!”

Am dat ºapca jos, am animat publicul, am fãcut ce trebuia sã fac acolo ºi am ieºit ruºinat. Corina ºi-a dat seama cã-s chel dar ºi-a mai dat seama ºi de faptu’ cã n-ar trebui sã umble cu mine pe stradã decât cu ºapca-n cap. “Hai sã ne vedem mâine în curte la Fundeni ºi sã mai stãm de vorbã”. “Bine.”

A doua zi, la fel de însorit ºi la fel de cu ºapcã am pornit spre curtea Fundeniului cu Costin pentru a ne întâlni cu, de ce nu, prietenele noastre. Eram cool amândoi. Ne-am dat cu parfumuri fine ieftine, ne-am lustruit adidaºii semioriginali iar freza lui arãta impecabil. Ne-am dat întâlnire-n staþia liniei 253 – Spitalul Fundeni, acest “pe scãri la TNB” sau “la mec” al Fundeniului, unde se întâlneau oameni de toate vârstele, de la ºoferi ºi controlori RATB, afaceriºti de Europa ºi Doraly, elevi de liceu Victor Babeº ºi oameni bolnavi de Spitalul Fundeni.

“Hai cã ºtim noi un loc”, ne îndeamnã Raluca în timp ce Corina mã þine de mânã timid. “Uite, noi stãm aici iar voi acolo.” Ne-am gãsit locurile, fiþi gata, start! “ªi? eºti la liceu aici?” “Da.” “ªi ce materie îþi place?” “Mate.” “Miºto. ªi mie.” Ceilalþi deja se pupau iar noi nici mãcar nu ne privisem în ochi cum trebuie. Simþeam brusc dorinþa de-a mã întoarce acasã. Era ºi post. Dupã alte întrebãri cel puþin la fel de interesante, ea cedeazã ºi sare pe mine, dã sã mã sã rute… iar eu ca prostu’ accept. ªi dã, ºi dã. ªi eu încerc sã ies din jocul ei macabru ºi sã ma înroºesc. “ªi-þi place la munte sau la mare mai mult?” “La mare.” ªi iar dã sã mã sã rute. ªi iar accept… de data asta mai timid.
Dupã câteva minute-n care ea mã sãrute iar eu, pe lânga faptul cã o sãrutam înapoi, mã mai ºi gândeam la alte întrebãri de þinut conversaþia în pauze.

Puþin terorizat de tupeul fãtucii ºi cu întrebãrile epuizate, ne întoarcem acasã. Costin curios de ce pãrere am, eu curios de ce dracu’ sã mai vorbesc cu ea mâine dacã ne mai vedem. Eu nu mã pot pupa-ntr-una, trebuie sã ºi discut ceva, nu?

În urmãtoarea zi, Costin sunã fericit la uºã ºi mã anunþã cã domniºoara Corina ar vrea sã ne mai vedem. Eu refuz ºi-i spun cã am febrã. ªi ei sã-i spunã la fel dar cã-i mai grav. E post, ce dracu’!