Sã vã povestesc…
…de când am început sã joc biliard bine. Chiuleam de la orele neimportante ºi mergeam cu Rãzvan ºi Florin la barul teatrului de revistã Constantin Tãnase de pe calea Victoriei unde se mai adunau actorii la o pauzã de cafea, de bere, de inspiraþie. Fiind un bar mic, avea subtil aºezatã fix la intrare o masã de biliard care mergea cu fise. Jucam un joc ºi plecam. Tot în bar mai erau ºi câteva jocuri poker de noroc ºi câteva mese pe la care mai stãteau ºi-ºi scriau textele Romicã Þociu ºi Cornel Palade (avea Romicã o gagicãããã… pfffff!)
Pe lângã acest minunat loc de destrabãlare, exista ºi Academia unde ceilalþi colegi chiuleau, bar de care momentan s-a cam ales praful. Aici era greu de ajuns. Mi-au trebuit câþiva ani buni pentru a-mi putea permite sã intru ºi sã dau ochii cu campionii. ãia aveau cei mai miºto adidaºi (originali: aveau sigla-n talpã), cele mai miºto haine ºi cele mai miºto, na, gagici. Puteau bea mai mult de-o bere pãnã sã se ameþeascã ºi erau cei mai populari dintre populari. Auzisem zvonuri cum cã dacã bãieþii beau suc acolo, sunt exorcizaþi. Jucai biliard bine ºi beai bere, erai cineva!
Dar sã revenim la noi trei. Trei amãrâþi care vroiau sã înveþe. Florin juca destul de bine dar umbla cu noi ca sã se dea jmecher (cred!) ºi ºtia sã ºi agaþe destul de uºor (asta mã cam deranja), Rãzvan era puþin mai curajos dar tot cu sfialã spunea “Bunã! Sunt Rãzvan. Dãm o bilã?” iar eu eram ãla mic de-a 9-a foreva’, tuns scurt, slab, fãrã bronz, nefumãtor ºi cred cã aveam ºanse mai mari sã iau 10 la românã decât sã pot vorbi cu o tipã relaxat ºi fãrã sã spun vreo tâmpenie “Bunã! Eºti la francezã? Ce tare! ºi eu!”.
Aºadar, veneam la teatru sã învãþ douã lucruri. Tipele care veneau mai des la sala de biliard de la Constantin Tãnase erau… doar una care lucra la bar (bunã tare! dar foarte amabilã ºi maturã – nu cred c-avea chef de minori), una care ºtergea jocurile de poker ºi de praf (Jean Constantin mai bãga din când în când) ºi care avea peste vârsta, sã zicem, legalã, ºi, din când în când, mai venea câte un actor cu vreuna… deci… na… cam zero. Asta pânã într-o zi în care, chiulind de la istorie, am dat de douã domniºoare foarte drãguþe ºi, culmea, noi eram tot doi. Eu ºi Rãzvan. Florin era istoric. Am zis cã-i potul cel mare. Trebuie!
Domniºoarele jucau biliard ºi râdeau. Mai trãgeau cu paiul un strop de suc ºi iar râdeau. ºi-ºi mai povesteau. Noi le vedeam de la bar unde ne-am dus sã ne luãm o bere. Bãrãreasa s-a prins, ne-a zâmbit ºi-i venea sã ne-nchidã ºi lumina numa’ sã mergem odatã… cã poate scapã ºi ea de privirile pe care i le mai lãsam noi în decolteu. Ne-am dus “Hai, bã!”.
Începe Rãzvan:
“Bunã. Putem juca ºi noi biliard cu voi?”
“Desigur.” Rãspuns prea rapid. Puls în creºtere. Pierdut replici. Sã ne prezentãm.
“Eu sunt Rãzvan.”
“Eu sunt Georgiana.” “Eu sunt Mãdãlina.”
“Eu sunt Costel!”
“Hahahahahahahahhahahha! Costel? Costel tractoristu’ sau cum?”
Brusc m-am albit dar n-am leºinat. Am zâmbit dar nu mã amuzam ºi am zis sã bag o replicã durã dar nu prea aveam. Am zis “Sãrut-mâna pentru masã” ºi-am început sã joc. Am jucat foarte bine. De pe atunci tot joc.
Proza scurta, frate!
:)
… dupa niste ani, am facut un pseudo-pariu cu un prieten, Traiu pe numele lui. de atunci el are un topic pe un forum si se tot gandeste sa imi acorde o revansa;))
eh… ce pacat ca nu pot intra pe forumul respectiv de la serviciu sa arat poporului.
revansa va veni cand iti va fi lumea mai draga, draga traiu!
Eu zic ca decat sa transformi “oaie” in brand, mai bine il ridicai pe “costel”.
l’au ridicat altii’naintea mea, din pacate.
Dar domnisoarele? Ce s-a intamplat cu domnisoarele? :D
Pai nu prea stiu ca nu existau telefoane mobile pe vremea aia. Si sa ceri fixu’ era mare tupeu.
Priceless.