Cristina
Cristina a fost prima mea tentativa de prietena din scoala generala. Esuata cu succes.
Era in clasa cu Ana de la opt si gaseam tot timpul motive sa trec pe la ele prin clasa la pauze, ba pentru cerneala de stilou, ba creta, ba sa vorbesc cu baietii de prin clasa care’mi devenisera cei mai buni prieteni. Eram foarte timid si nu gaseam foarte usor pretexte sa intru’n vorba cu fata de’o placeam. Ana ma mai ajuta si intr’o dimineata chiar a adus’o la mine la usa sa ne vorbim. Tin minte ca eram a opta si in pijamale. Ma trezise sor’mea ca cica e Ana cu o fata blonda si frumoasa la usa, ma asteapta si vrea sa vorbeasca cu mine. Am amutzit, am ametzit, am amortzit si toate astea de se termina’n tzit si’s de naspa. Panica, sufocare, fata rosie, miros de dimineata in gura, par dezordonat, pijamale, PIJAMALE URATE fara nicio figurica zambitoare pe ea, nespalat pe ochi, nerepetat texte, catastrofal.
“Spune’i ca nu’s acasa!”
“Pai i’am spus ca dormi!”
Shit!
Inchisese usa de la intrare asa c’am mers tiptil sa vad pe vizor ce se intampla. Li se vedeau fetzele ingandurate, curioase si nesimtit de indiferente si fara pic de timiditate, razgandire si aoleu! fetele astea chiar n’au lectii de facut?!!!
“nu pot sa ies.”
Si n’am iesit. Am stat pitit dupa usa cat timp sor’mea le’a spus ca nu vreau sa ma trezesc, ca’s obosit si ca ma doare capu’.
Dupa vreo cativa ani auzisem un zvon cum ca s’a cuplat cu un rrom dragutz… hm. Acum s’a mai ingrasat si merge cu 14 pana la Foisor. Nu am mai vorbit cu ea din clasa a sasea.