Nu poţi intra oricând în vorbă cu un om pe trecerea de pietoni.
Ai avea timp să i spui doar că are pardesiul puţin şifonat sau că i-ar sta şi mai bine cu o umbrelă.
Din zece linii câte are o trecere de pietoni, două le consumi cunoscându’i mersul.
Îi invidiezi palaria maro, îi observi mănuşile neasortate iar piciorul drept merge puţin mai nerăbdător.
Abia la a treia linie ajungi la faţă. Ochii-i sunt în mers, nasul puţin roşu şi strălucitor iar barbia-şi caută adăpost în guler.
Cravată nu se mai poartă, mai ales că-i vineri.
A patra şi-a cincea linie te prind între claxoane, nu eşti atent la şoferii canibali.
Dintr-a şasea te calmezi şi revii la meniul principal. Omul cu palaria pentru care acum, după cateva linii, mi-am mai pierdut din interes.
Cobori la pantofi şi-ţi vezi luciul mersului, te vezi în oglinda lor ca o pată de cafea.
A şaptea linie-ţi sare-n ochi că-i întodeauna puţin gălbuie. Maşinile care perforează noaptea cu vopsea asfaltul gol şi somnambul au în dotare mecanismul care albeşte câte 6 linii impecabil deodată iar pe a şaptea o îngălbeneşte pentru siguranţă. A opta este trasă manual iar ultimele două-s transparente. Pietonul ştie de ele din codul bunelor maniere.
Domnul nostru pălăriot se opreşie grăbit pe peron printre doamnele cu umbrele colorate.
Primăvara păşeşte cromatic iar mie nu-mi place să port umbrelă.