Nu-mi mai aduc aminte deloc de ce mi se spunea aşa. Sigur era derivat de la Nimigean, numele meu de familie (nu-s rudă cu Ovidiu) dar mai departe care-a fost algoritmul? Nu mai ştiu care coleg de generală l-a inventat, mare geniu, şi nici ultima oară când m-am auzit aşa… cert este că a fost după ce-am învăţat să înot. “La buturugă”.

Chiuleam des de la orele de latină, dirigenţie şi sport. O aveam pe doamna profesoară Doroftei care era multitasking: română, franceză şi latină iar în orele de română făceam română, în cea de franceză tot română iar în cea de latină, mais oui, chiuleam. Oboseam dacă suportam tot menajul à trois cu trei limbi diferite cu aceeaşi doamna profesoară simpatică, grăsuţă şi măritată. La dirigenţie când stăteam la ore (toamna, mai ales) nu mai ştiu ce făceam, dar sigur nu ce trebuia (avioane sau ţomapan) iar la sport mă puneau în poartă şi preferam să le spun că am o migrenă, ştiţi, scuza universală. Eu vroiam atac, vroiam goluri, vroiam glorie, vroiam ca fetele de-a cincea să-mi sară-n braţe de entuziasm. În poartă nu puteam decât să fac tracţiuni la bara de sus şi să mă laud că pot 3. Aveam 25 de kile, cântăream cât două baxuri de apă.

şi venea vara din când în când şi cum chiuleam de la ore, cum petreceam clipe de vis în apa mizerabilă de pe lacul Pantelimon, din dreptul podului care duce spre comuna Dobroieşti. Aveam noi un loc “La buturugă” unde, mais oui, era chiar o buturugă parasită ce stătea jumate-n apă. Era un bun ghid pentru adâncimea apei iar eu cum nu ştiam să înot, mă uitam atent să fie apa pân’ la semn pentru a mă putea bălăci şi eu cu băeţii. Fete nu veneau, erau ocupate şi entuziasmate să sară-n braţele atacaţilor sau celor care făceau mai mult de trei tracţiuni la bara de sus.

Aşadar ne dezbrăcam la chiloţei, trăgeam la sorţi pe ăla care să intre primu’ şi să dea lintiţa, eventualii peşti morţi şi broaştele cu familii la o parte şi ţup, ţup, săream în apă bezmetici. Dura câteva minute acomodarea, urma scufundarea în verdele apei, o glumă două proaste cu “te bag la fund, nămeţ!” şi cam asta era pentru mine baia. ăia care ştiau să-noate mergeau în larg, traversau chiar şi în partea cealaltă sau făceau chestii mişto în apa…. bine că n-aveam o bară de tracţiuni că nici la baie nu mai veneam. Totul dura vreo juma’ de oră iar apoi, după ce toţi ieşeam zgribuliţi de frig din apă, începeam un fel dans al norilor. În fundul gol, cu chiloţii făcuţi ca pe prosopu’ ud, loveam şi cântam diverse chestii să-i uscăm. Loveam cât puteam de tare cu ei de bordura care era pe marginea lacului. Cele 10 minute de nuditate a 3-4 băieţi calmau spiritele rele ale zonei, câinii începeau să urle iar soarele se ascundea-n nori, nemaisuportând atâta frumuseţe, graţie şi inocenţă pe Pâmănt, în acel loc, “la buturugă”.

După ritualul firesc, ne îndreptam spre ore cu gândul puţin sinistru la inocentele noastre puţe. ştim cu toţii că coadă ochiului n-a stat degeaba şi-a investigat, ştim c-a luat notiţe iar peste ani şi ani… totul se va răzbuna!!!

Va urma

Totul a început acum mulţi ani când, la ţară fiind, m-a luat văru-miu Cătălin să pescuim. Aveam un râuleţ de un metru lăţime, maxim până la genunchii mei dintr-a şaptea… înălţime şi lung cât satul. Pe sub malurile acestui râuleţ se ascundeau fel de fel de comori, de la broaşte râioase până la peşti cât palma şi de la animăluţe alunecoase care-ţi scăpau printre degete până la chestii indescriptibile, colorate şi păroase.

Am început ca tot omul pentru prima oară… cu mâna. Râul era prea îngust şi prea repede pentru a da cu undiţă. Băgam dejtele la gâdilat malu’ din cinci în cinci metri şi scoteam afară tot ce mişca. Eu eram mai fricos şi băgam mai cu sfială aşa că, de fapt, numai Cătălin avea curajul, experienţa şi, mai ales, norocul necesar pentru prada care, în vreo 2-3 kilometri, se adunase la vreo 3 peşti mici, mici, 2 mici şi vreo patru foarte mici. Broaştele le aruncam înapoi, peştii mari erau duşi cu pluta iar chestiile alunecoase pe care numai eu le nimeream, ajungeau şi ele/ei înapoi acasă.

Aşadar, pescuitul m-a prins… şi era cazul să progresez. După câteva zile de la aventura din râuleţ, am hotărât să ne facem un iaz. Am săpat, am săpat, am pus pământ, am pus pământ şi după o bălăceală mai ceva ca la piscinele de lux, ne-am apucat de treabă. O botă de alun, o sfoară mai puternică, un ac de siguranţă îndoit şi o plută care nu mai ştiu din ce era. N-am prins nimic, evident, dar am stat multe ore cu băţu-n baltă doar admirându-l.

Sosit la Bucureşti cu o mare poftă de pescuit, am zis să-mi cumpăr, totuşi, o undiţă din Obor. Trestie normală şi o linie legată de un carton. Linia avea gută, plută din pai de plantă de porumb, o bucăţică de plumb şi, punctul culminant, acul mic de pescuit. ăsta a fost pasul 3 în evoluţie. Înarmat până-n dinţi cu pâine udă, cu multă încredere şi optimism, am pornit agale spre parcul de vis-a-vis (Morarilor) să-mi încerc îndemânarea şi norocul. Mă postez pe malul de beton al lacului, într-un loc foarte cunoscut prin cartier cu numele de Tropikana (cineva a aruncat odată un ambalaj de suc Tropikana în acel loc şi de atunci cică s-a umplut de peşti care şi-au făcut case, familii şi averi exact acolo – era 4-5 după-amiază, locul era liber). Bag undiţa şi aştept… şi aştept… şi aştept… şi tot aşa până apare Mişu, un ţigan din spatele blocului meu, ţigan cu care nu aveam nicio problemă, eram prieteni… mai puţin atunci când mă prindea la pescuit şi-mi zicea “Dă să dau şi eu!”. şi i-am dat.

şi am aşteptat, şi am vorbit despre una alta “Hai, bă Mişule, mai dă şi mie!” “Încă de două ori şi plec.” şi mai băga nişte momeală şi arunca iar undiţa-n Tropikana. şi aşteptăm… şi aşteptăm… până când a început să se mişte pluta… să se mişte într-un aşa hal de-mi venea să-l arunc pe ăsta-n apă şi să-i iau scula înapoi. şi ce mişca, şi ce emoţii aveam amândoi… şi a tras. şi a scos! şi era un peşte. Viu! Mare! Cât palma mea de clasa a şaptea! Trebuia să-l arunc în apă. şi pe peşte, evident. Însă am hotărât să-i păstrez pe amândoi. Era caras. L-am pupat amândoi şi l-am băgat în borcănel. Acasă, normal, m-am lăudat că eu l-am prins şi l-am pus într-un borcan mai mare. Mă uitam la el cum, probabil, îmi mulţumea că l-am scos din sânul familiei lui că şi-aşa nu-i mai suporta. Vroia o viaţă diferită, viaţa la borcan. A murit după vreo câteva ore, plictisindu-se să-mi tot spună că-i fericit.

…de când am început să joc biliard bine. Chiuleam de la orele neimportante şi mergeam cu Răzvan şi Florin la barul teatrului de revistă Constantin Tănase de pe calea Victoriei unde se mai adunau actorii la o pauză de cafea, de bere, de inspiraţie. Fiind un bar mic, avea subtil aşezată fix la intrare o masă de biliard care mergea cu fise. Jucam un joc şi plecam. Tot în bar mai erau şi câteva jocuri poker de noroc şi câteva mese pe la care mai stăteau şi-şi scriau textele Romică Ţociu şi Cornel Palade (avea Romică o gagicăăăă… pfffff!)

Pe lângă acest minunat loc de destrabălare, exista şi Academia unde ceilalţi colegi chiuleau, bar de care momentan s-a cam ales praful. Aici era greu de ajuns. Mi-au trebuit câţiva ani buni pentru a-mi putea permite să intru şi să dau ochii cu campionii. ăia aveau cei mai mişto adidaşi (originali: aveau sigla-n talpă), cele mai mişto haine şi cele mai mişto, na, gagici. Puteau bea mai mult de-o bere pănă să se ameţească şi erau cei mai populari dintre populari. Auzisem zvonuri cum că dacă băieţii beau suc acolo, sunt exorcizaţi. Jucai biliard bine şi beai bere, erai cineva!

Dar să revenim la noi trei. Trei amărâţi care vroiau să înveţe. Florin juca destul de bine dar umbla cu noi ca să se dea jmecher (cred!) şi ştia să şi agaţe destul de uşor (asta mă cam deranja), Răzvan era puţin mai curajos dar tot cu sfială spunea “Bună! Sunt Răzvan. Dăm o bilă?” iar eu eram ăla mic de-a 9-a foreva’, tuns scurt, slab, fără bronz, nefumător şi cred că aveam şanse mai mari să iau 10 la română decât să pot vorbi cu o tipă relaxat şi fără să spun vreo tâmpenie “Bună! Eşti la franceză? Ce tare! şi eu!”.

Aşadar, veneam la teatru să învăţ două lucruri. Tipele care veneau mai des la sala de biliard de la Constantin Tănase erau… doar una care lucra la bar (bună tare! dar foarte amabilă şi matură – nu cred c-avea chef de minori), una care ştergea jocurile de poker şi de praf (Jean Constantin mai băga din când în când) şi care avea peste vârsta, să zicem, legală, şi, din când în când, mai venea câte un actor cu vreuna… deci… na… cam zero. Asta până într-o zi în care, chiulind de la istorie, am dat de două domnişoare foarte drăguţe şi, culmea, noi eram tot doi. Eu şi Răzvan. Florin era istoric. Am zis că-i potul cel mare. Trebuie!

Domnişoarele jucau biliard şi râdeau. Mai trăgeau cu paiul un strop de suc şi iar râdeau. şi-şi mai povesteau. Noi le vedeam de la bar unde ne-am dus să ne luăm o bere. Bărăreasa s-a prins, ne-a zâmbit şi-i venea să ne-nchidă şi lumina numa’ să mergem odată… că poate scapă şi ea de privirile pe care i le mai lăsam noi în decolteu. Ne-am dus “Hai, bă!”.

Începe Răzvan:

“Bună. Putem juca şi noi biliard cu voi?”

“Desigur.” Răspuns prea rapid. Puls în creştere. Pierdut replici. Să ne prezentăm.

“Eu sunt Răzvan.”

“Eu sunt Georgiana.” “Eu sunt Mădălina.”

“Eu sunt Costel!”

“Hahahahahahahahhahahha! Costel? Costel tractoristu’ sau cum?”

Brusc m-am albit dar n-am leşinat. Am zâmbit dar nu mă amuzam şi am zis să bag o replică dură dar nu prea aveam. Am zis “Sărut-mâna pentru masă” şi-am început să joc. Am jucat foarte bine. De pe atunci tot joc.