Despre Corina – Credinţa-n comunicare.

Ajusesem toţi patru în faţa bisericii de pe lângă spitalul Fundeni. Costin era bine dispus, Raluca se simţea ca acasă-n curtea lăcăşului sfânt, Corina-şi făcea cruci iar eu nu ştiam cum să păcălesc oamenii că-n cap n-am şapcă şi că aşa-i părul meu, colorat şi cu cozoroc. N-am reuşit.

M-au luat pe rând. Câinele de la intrare, babele de la intrarea în curte, babele din curte, babele de la intrarea în biserică. Am reuşit să trec cu succes prin filtrul sfânt dar am cedat în faţa altarului unde, de undeva de Sus, Doamne-Doamne se uita la mine şi-mi spunea “Hai mă, puţin acolo, să nu-l sictirim pe preot! pls!”

Am dat şapca jos, am animat publicul, am făcut ce trebuia să fac acolo şi am ieşit ruşinat. Corina şi-a dat seama că-s chel dar şi-a mai dat seama şi de faptu’ că n-ar trebui să umble cu mine pe stradă decât cu şapca-n cap. “Hai să ne vedem mâine în curte la Fundeni şi să mai stăm de vorbă”. “Bine.”

A doua zi, la fel de însorit şi la fel de cu şapcă am pornit spre curtea Fundeniului cu Costin pentru a ne întâlni cu, de ce nu, prietenele noastre. Eram cool amândoi. Ne-am dat cu parfumuri fine ieftine, ne-am lustruit adidaşii semioriginali iar freza lui arăta impecabil. Ne-am dat întâlnire-n staţia liniei 253 – Spitalul Fundeni, acest “pe scări la TNB” sau “la mec” al Fundeniului, unde se întâlneau oameni de toate vârstele, de la şoferi şi controlori RATB, afacerişti de Europa şi Doraly, elevi de liceu Victor Babeş şi oameni bolnavi de Spitalul Fundeni.

“Hai că ştim noi un loc”, ne îndeamnă Raluca în timp ce Corina mă ţine de mână timid. “Uite, noi stăm aici iar voi acolo.” Ne-am găsit locurile, fiţi gata, start! “Şi? eşti la liceu aici?” “Da.” “Şi ce materie îţi place?” “Mate.” “Mişto. Şi mie.” Ceilalţi deja se pupau iar noi nici măcar nu ne privisem în ochi cum trebuie. Simţeam brusc dorinţa de-a mă întoarce acasă. Era şi post. După alte întrebări cel puţin la fel de interesante, ea cedează şi sare pe mine, dă să mă să rute… iar eu ca prostu’ accept. Şi dă, şi dă. Şi eu încerc să ies din jocul ei macabru şi să ma înroşesc. “Şi-ţi place la munte sau la mare mai mult?” “La mare.” Şi iar dă să mă să rute. Şi iar accept… de data asta mai timid.
După câteva minute-n care ea mă sărute iar eu, pe lânga faptul că o sărutam înapoi, mă mai şi gândeam la alte întrebări de ţinut conversaţia în pauze.

Puţin terorizat de tupeul fătucii şi cu întrebările epuizate, ne întoarcem acasă. Costin curios de ce părere am, eu curios de ce dracu’ să mai vorbesc cu ea mâine dacă ne mai vedem. Eu nu mă pot pupa-ntr-una, trebuie să şi discut ceva, nu?

În următoarea zi, Costin sună fericit la uşă şi mă anunţă că domnişoara Corina ar vrea să ne mai vedem. Eu refuz şi-i spun că am febră. Şi ei să-i spună la fel dar că-i mai grav. E post, ce dracu’!