Primul meu pește mai serios a murit, așadar, într-un borcan mare de murături. Următorii 10 urmau să moară într-un borcan mai mic, de mazăre, chiar pe malul lacului din parcul Morarilor. Erau cărășei. S-au plimbat ei ce s-au plimbat, au și socializat până s-au plictisit iar când și-au dat seama că-i cam mic lacu’n care sunt, s-au burțit în sus și-au plecat. Abia pe al 11-lea l-am aruncat înapoi în apă, dezamăgit de peștișorii care s-au hotărât să moară înainte de a mă lauda cu ei.
Pasul următor s-a consumat la podul Dobroești care este pe șoseaua Dobroești și face legatura între București și, ați ghicit, Dobroești. Culmea este că stația dinainte de pod se numea Facultativa iar eu, mic copil, nu știam de ce-i spune așa și de unde dracu’ facultate-n câmp. Dar să revenim. Aici, la pod, pescuiam cu plasa de tifon pe care o scufundam în locul unde apa era cea mai puțin adâncă și cea mai foarte mult rapidă :). Ne strângeam vreo patru și lucram doi câte doi. Ne băgam pân’la genunchi în apă și ne propteam de stânci pentru echilibru iar cu mâinile țineam fiecare un colț în apă și-un colț afară. Apoi socializam.
- Cum facem la geogra dacă ne ascultă?
- O băgăm p-aia cu munții și poate ne dă măcar un 8.
După câteva zeci de secunde de subiecte fascinante și puține dureri de mușchi, scoteam plasa și prada. 5 pești. Săbioare. Erau bune prăjite cu mămăliguță și mujdei dar am aflat cam tîrziu, după ce deja muriseră în borcanaș toate cele căteva zeci prinse în acea dupa-masă. Interesant a fost că la un moment dat m-a luat valu’, la propriu, și m-a dus printre pietrele, fiarele și plantele de pe fundul lacului vreo zece metri… traseu în care mi-am pierdut un papuc, mi-am julit un genunchi și era să-mi rup o mână. La ieșire am renunțat și la celălalt papuc și am început nițel să plâng de emoții. Rușinat, cu ochii roșii și părăsit de gașca, m-am întors acasă prin cimitir teafăr și puțin vătămat, desculț și cu un borcan de 800g plin cu pești morți.
