pescuit evoluţionist I

Totul a început acum mulţi ani când, la ţară fiind, m-a luat văru-miu Cătălin să pescuim. Aveam un râuleţ de un metru lăţime, maxim până la genunchii mei dintr-a şaptea… înălţime şi lung cât satul. Pe sub malurile acestui râuleţ se ascundeau fel de fel de comori, de la broaşte râioase până la peşti cât palma şi de la animăluţe alunecoase care-ţi scăpau printre degete până la chestii indescriptibile, colorate şi păroase.

Am început ca tot omul pentru prima oară… cu mâna. Râul era prea îngust şi prea repede pentru a da cu undiţă. Băgam dejtele la gâdilat malu’ din cinci în cinci metri şi scoteam afară tot ce mişca. Eu eram mai fricos şi băgam mai cu sfială aşa că, de fapt, numai Cătălin avea curajul, experienţa şi, mai ales, norocul necesar pentru prada care, în vreo 2-3 kilometri, se adunase la vreo 3 peşti mici, mici, 2 mici şi vreo patru foarte mici. Broaştele le aruncam înapoi, peştii mari erau duşi cu pluta iar chestiile alunecoase pe care numai eu le nimeream, ajungeau şi ele/ei înapoi acasă.

Aşadar, pescuitul m-a prins… şi era cazul să progresez. După câteva zile de la aventura din râuleţ, am hotărât să ne facem un iaz. Am săpat, am săpat, am pus pământ, am pus pământ şi după o bălăceală mai ceva ca la piscinele de lux, ne-am apucat de treabă. O botă de alun, o sfoară mai puternică, un ac de siguranţă îndoit şi o plută care nu mai ştiu din ce era. N-am prins nimic, evident, dar am stat multe ore cu băţu-n baltă doar admirându-l.

Sosit la Bucureşti cu o mare poftă de pescuit, am zis să-mi cumpăr, totuşi, o undiţă din Obor. Trestie normală şi o linie legată de un carton. Linia avea gută, plută din pai de plantă de porumb, o bucăţică de plumb şi, punctul culminant, acul mic de pescuit. ăsta a fost pasul 3 în evoluţie. Înarmat până-n dinţi cu pâine udă, cu multă încredere şi optimism, am pornit agale spre parcul de vis-a-vis (Morarilor) să-mi încerc îndemânarea şi norocul. Mă postez pe malul de beton al lacului, într-un loc foarte cunoscut prin cartier cu numele de Tropikana (cineva a aruncat odată un ambalaj de suc Tropikana în acel loc şi de atunci cică s-a umplut de peşti care şi-au făcut case, familii şi averi exact acolo – era 4-5 după-amiază, locul era liber). Bag undiţa şi aştept… şi aştept… şi aştept… şi tot aşa până apare Mişu, un ţigan din spatele blocului meu, ţigan cu care nu aveam nicio problemă, eram prieteni… mai puţin atunci când mă prindea la pescuit şi-mi zicea “Dă să dau şi eu!”. şi i-am dat.

şi am aşteptat, şi am vorbit despre una alta “Hai, bă Mişule, mai dă şi mie!” “Încă de două ori şi plec.” şi mai băga nişte momeală şi arunca iar undiţa-n Tropikana. şi aşteptăm… şi aşteptăm… până când a început să se mişte pluta… să se mişte într-un aşa hal de-mi venea să-l arunc pe ăsta-n apă şi să-i iau scula înapoi. şi ce mişca, şi ce emoţii aveam amândoi… şi a tras. şi a scos! şi era un peşte. Viu! Mare! Cât palma mea de clasa a şaptea! Trebuia să-l arunc în apă. şi pe peşte, evident. Însă am hotărât să-i păstrez pe amândoi. Era caras. L-am pupat amândoi şi l-am băgat în borcănel. Acasă, normal, m-am lăudat că eu l-am prins şi l-am pus într-un borcan mai mare. Mă uitam la el cum, probabil, îmi mulţumea că l-am scos din sânul familiei lui că şi-aşa nu-i mai suporta. Vroia o viaţă diferită, viaţa la borcan. A murit după vreo câteva ore, plictisindu-se să-mi tot spună că-i fericit.