Să vă povestesc…
…de când am început să joc biliard bine. Chiuleam de la orele neimportante și mergeam cu Răzvan și Florin la barul teatrului de revistă Constantin Tănase de pe calea Victoriei unde se mai adunau actorii la o pauză de cafea, de bere, de inspirație. Fiind un bar mic, avea subtil așezată fix la intrare o masă de biliard care mergea cu fise. Jucam un joc și plecam. Tot în bar mai erau și câteva jocuri poker de noroc și câteva mese pe la care mai stăteau și-și scriau textele Romică Țociu și Cornel Palade (avea Romică o gagicăăăă… pfffff!)
Pe lângă acest minunat loc de destrabălare, exista și Academia unde ceilalți colegi chiuleau, bar de care momentan s-a cam ales praful. Aici era greu de ajuns. Mi-au trebuit câțiva ani buni pentru a-mi putea permite să intru și să dau ochii cu campionii. ăia aveau cei mai mișto adidași (originali: aveau sigla-n talpă), cele mai mișto haine și cele mai mișto, na, gagici. Puteau bea mai mult de-o bere pănă să se amețească și erau cei mai populari dintre populari. Auzisem zvonuri cum că dacă băieții beau suc acolo, sunt exorcizați. Jucai biliard bine și beai bere, erai cineva!
Dar să revenim la noi trei. Trei amărâți care vroiau să învețe. Florin juca destul de bine dar umbla cu noi ca să se dea jmecher (cred!) și știa să și agațe destul de ușor (asta mă cam deranja), Răzvan era puțin mai curajos dar tot cu sfială spunea “Bună! Sunt Răzvan. Dăm o bilă?” iar eu eram ăla mic de-a 9-a foreva’, tuns scurt, slab, fără bronz, nefumător și cred că aveam șanse mai mari să iau 10 la română decât să pot vorbi cu o tipă relaxat și fără să spun vreo tâmpenie “Bună! Ești la franceză? Ce tare! și eu!”.
Așadar, veneam la teatru să învăț două lucruri. Tipele care veneau mai des la sala de biliard de la Constantin Tănase erau… doar una care lucra la bar (bună tare! dar foarte amabilă și matură – nu cred c-avea chef de minori), una care ștergea jocurile de poker și de praf (Jean Constantin mai băga din când în când) și care avea peste vârsta, să zicem, legală, și, din când în când, mai venea câte un actor cu vreuna… deci… na… cam zero. Asta până într-o zi în care, chiulind de la istorie, am dat de două domnișoare foarte drăguțe și, culmea, noi eram tot doi. Eu și Răzvan. Florin era istoric. Am zis că-i potul cel mare. Trebuie!
Domnișoarele jucau biliard și râdeau. Mai trăgeau cu paiul un strop de suc și iar râdeau. și-și mai povesteau. Noi le vedeam de la bar unde ne-am dus să ne luăm o bere. Bărăreasa s-a prins, ne-a zâmbit și-i venea să ne-nchidă și lumina numa’ să mergem odată… că poate scapă și ea de privirile pe care i le mai lăsam noi în decolteu. Ne-am dus “Hai, bă!”.
Începe Răzvan:
“Bună. Putem juca și noi biliard cu voi?”
“Desigur.” Răspuns prea rapid. Puls în creștere. Pierdut replici. Să ne prezentăm.
“Eu sunt Răzvan.”
“Eu sunt Georgiana.” “Eu sunt Mădălina.”
“Eu sunt Costel!”
“Hahahahahahahahhahahha! Costel? Costel tractoristu’ sau cum?”
Brusc m-am albit dar n-am leșinat. Am zâmbit dar nu mă amuzam și am zis să bag o replică dură dar nu prea aveam. Am zis “Sărut-mâna pentru masă” și-am început să joc. Am jucat foarte bine. De pe atunci tot joc.
Response to Să vă povestesc…
Proza scurta, frate!
:)
… dupa niste ani, am facut un pseudo-pariu cu un prieten, Traiu pe numele lui. de atunci el are un topic pe un forum si se tot gandeste sa imi acorde o revansa;))
eh… ce pacat ca nu pot intra pe forumul respectiv de la serviciu sa arat poporului.
revansa va veni cand iti va fi lumea mai draga, draga traiu!
Eu zic ca decat sa transformi “oaie” in brand, mai bine il ridicai pe “costel”.
l’au ridicat altii’naintea mea, din pacate.
Dar domnisoarele? Ce s-a intamplat cu domnisoarele? :D
Pai nu prea stiu ca nu existau telefoane mobile pe vremea aia. Si sa ceri fixu’ era mare tupeu.
Priceless.