Nu poți intra oricând în vorbă cu un om pe trecerea de pietoni.
Ai avea timp să i spui doar că are pardesiul puțin șifonat sau că i-ar sta și mai bine cu o umbrelă.
Din zece linii câte are o trecere de pietoni, două le consumi cunoscându’i mersul.
Îi invidiezi palaria maro, îi observi mănușile neasortate iar piciorul drept merge puțin mai nerăbdător.
Abia la a treia linie ajungi la față. Ochii-i sunt în mers, nasul puțin roșu și strălucitor iar barbia-și caută adăpost în guler.
Cravată nu se mai poartă, mai ales că-i vineri.
A patra și-a cincea linie te prind între claxoane, nu ești atent la șoferii canibali.
Dintr-a șasea te calmezi și revii la meniul principal. Omul cu palaria pentru care acum, după cateva linii, mi-am mai pierdut din interes.
Cobori la pantofi și-ți vezi luciul mersului, te vezi în oglinda lor ca o pată de cafea.
A șaptea linie-ți sare-n ochi că-i întodeauna puțin gălbuie. Mașinile care perforează noaptea cu vopsea asfaltul gol și somnambul au în dotare mecanismul care albește câte 6 linii impecabil deodată iar pe a șaptea o îngălbenește pentru siguranță. A opta este trasă manual iar ultimele două-s transparente. Pietonul știe de ele din codul bunelor maniere.
Domnul nostru pălăriot se opreșie grăbit pe peron printre doamnele cu umbrele colorate.
Primăvara pășește cromatic iar mie nu-mi place să port umbrelă.
nici mie.