M-au luat pe rând. Câinele de la intrare, babele de la intrarea în curte, babele din curte, babele de la intrarea în biserică. Am reușit să trec cu succes prin filtrul sfânt dar am cedat în fața altarului unde, de undeva de Sus, Doamne-Doamne se uita la mine și-mi spunea “Hai mă, puțin acolo, să nu-l sictirim pe preot! pls!”

Am dat șapca jos, am animat publicul, am făcut ce trebuia să fac acolo și am ieșit rușinat. Corina și-a dat seama că-s chel dar și-a mai dat seama și de faptu’ că n-ar trebui să umble cu mine pe stradă decât cu șapca-n cap. “Hai să ne vedem mâine în curte la Fundeni și să mai stăm de vorbă”. “Bine.”

A doua zi, la fel de însorit și la fel de cu șapcă am pornit spre curtea Fundeniului cu Costin pentru a ne întâlni cu, de ce nu, prietenele noastre. Eram cool amândoi. Ne-am dat cu parfumuri fine ieftine, ne-am lustruit adidașii semioriginali iar freza lui arăta impecabil. Ne-am dat întâlnire-n stația liniei 253 – Spitalul Fundeni, acest “pe scări la TNB” sau “la mec” al Fundeniului, unde se întâlneau oameni de toate vârstele, de la șoferi și controlori RATB, afaceriști de Europa și Doraly, elevi de liceu Victor Babeș și oameni bolnavi de Spitalul Fundeni.

“Hai că știm noi un loc”, ne îndeamnă Raluca în timp ce Corina mă ține de mână timid. “Uite, noi stăm aici iar voi acolo.” Ne-am găsit locurile, fiți gata, start! “Și? ești la liceu aici?” “Da.” “Și ce materie îți place?” “Mate.” “Mișto. Și mie.” Ceilalți deja se pupau iar noi nici măcar nu ne privisem în ochi cum trebuie. Simțeam brusc dorința de-a mă întoarce acasă. Era și post. După alte întrebări cel puțin la fel de interesante, ea cedează și sare pe mine, dă să mă să rute… iar eu ca prostu’ accept. Și dă, și dă. Și eu încerc să ies din jocul ei macabru și să ma înroșesc. “Și-ți place la munte sau la mare mai mult?” “La mare.” Și iar dă să mă să rute. Și iar accept… de data asta mai timid.
După câteva minute-n care ea mă sărute iar eu, pe lânga faptul că o sărutam înapoi, mă mai și gândeam la alte întrebări de ținut conversația în pauze.

Puțin terorizat de tupeul fătucii și cu întrebările epuizate, ne întoarcem acasă. Costin curios de ce părere am, eu curios de ce dracu’ să mai vorbesc cu ea mâine dacă ne mai vedem. Eu nu mă pot pupa-ntr-una, trebuie să și discut ceva, nu?

În următoarea zi, Costin sună fericit la ușă și mă anunță că domnișoara Corina ar vrea să ne mai vedem. Eu refuz și-i spun că am febră. Și ei să-i spună la fel dar că-i mai grav. E post, ce dracu’!

Coincidență sau nu, eram în postul Paștelui, chiar în săptămâna mare în care ne căutam o zi, tot eu și Costin, să mergem la biserică și să ne spovedim/împărtășim. Coincidență sau nu, Raluca, o colegă de liceu de-a lui Costin, își căuta de asemenea un loc de spovedanie pentru credincioasa din ea și credincioasa din prietena ei, Corina. Nu le cunoșteam, nu le văzusem niciodată dar era cazul. Aveam chelie, eram cool, mergeam la biserică și-apoi la o plimbare să ne cunoaștem mai bine.

Înainte de marea întâlnire din față bisericii, ne-am dat seama, tot eu și Costin, că nu-s chiar așa cool chel-chel ci mai cool sunt chel-șapcă. Chel-chel eram puțin dizgrațios; aveam capul mic și slab, v-am mai spus, deloc sexy, am aflat mai târziu, iar râurile de pe chelie-și făceau… de cap. Îmi trebuia neapărat o șapcă. Ea mă facea cool.

După ce m-am văzut cu o șapcă cool în capul chel uncool, am mers înspre punctul de întâlnire (spitalu’ Fundeni) pe la ora 10 dimineața pentru a ne vedea cu fetele și a merge, ca niște credincioși adevărați (și cool), la biserică și a ne spovedi în fața preoților care câteodată-s și ei cool.

Corina era foarte draăguță. Avea picioare drăguțe, avea pistrui iar dantura-i zâmbea frumos. Părea încântată să mă cunoască. Probabil că pe Raluca, prietena ei, prietena prietenului meu Costin, trebuia s-o invit pe la casierie mai târziu (veche dar încă utilizabilă). Era toată un zâmbet credincios Corina și urma să mergem spre biserica cool pentru a ne spovedi. Eu cu șapcă, restul oamenilor cool credincioși fără.

va urma

Mi-am amintit că-n vara lu’ 2005 era la stuf și stătea la o masă vecină cu a mea, de vorbă cu o prietenă comună. Îmi tremurau puțin picioarele și-mi treceau prin cap numai versuri de Kumm și refrenuri de Urma. Bea șurubelniță, normal, iar eu eram la a treia bere și-mi faceam curaj.

I-am facut un semn discret prietenei comune care s-a prins că vreau să fac cunoștință cu tine. M-a chemat să mă prezint și mă simțeam ca un câine ud care vroia adăpost. Tremuratu’ incepea să mi se evidențieze iar din gură n-am putut scoate decât un “oaie” bulversat.

Prietena comună și-a dat seama că-i o relație tare strânsă între noi. Eu mă căcam pe mine iar el făcea cunoștință cu un alt fan. Nu aveam cd-uri la mine, nici pixuri colorate și nici n-aveam chef. Vroiam doar să îl cunosc pe Dan, omul fără scenă.

Și-am început să vorbim vreo zece minute până ne-am dat seama că suntem vecini și ne separă o scară de bloc și că am fi avut șanse să copilărim împreună dacă n-am fi umblat în găști diferite. Tu erai rocker, eu habar n-am ce eram. Prea mic, în primul rând. Un vecin, după ce l-am întrebat de tine, și-a amintit că te-a alergat odată prin cartier să te bată că aveai părul lung și erai rocker. El era depeșist.

Am stat de vorbă mult timp în acea dupa-masă de iulie, îmi pierdusem prietenii de la masa unde stăteam înainte și mă simțeam din ce în ce mai bine că vorbeam cu omul Dan și nu cu artistul din el. La final am hotărât să păstrăm legatura și să mai ieșim la o bere în București, “că dacă tot suntem vecini”. M-a încântat foarte mult ideea și-a rămas să mai discutăm.

Când să discutăm? N-o să am curaj să intru în vorbă cu el de unu’ singur. N-am cum. “Salut. Eu’s oaie. Mă mai ții minte?” Dacă nu mai știe cine sunt? N-am o față memorabilă, știu…

Și-am așteptat ceva vreme… vreo câteva luni bune în care am tot fost la concertele lui.

Până la cel din Cafe Deko unde la finalul extraordinar, am zis să mă pun cu picioru’n prag, strategic în fața lui cum venea el agale spre bar, printre fanii și fanele care faceau același lucru. Poate mă recunoaște. De tușit strategic nu prea puteam căci era destul de multă gălăgie… dar am avut noroc că m-a văzut! M-a recunoscut! “Oaieeeeeeeeeeeee!”.

Deja mă simțeam mai bine. Revenisem în relație deși nu prea mai aveam niciun subiect de conversație. Le consumasem cu luni în urmă. Mi-a dat numărul lui de telefon “ca să mai ieșim la o bere că dacă tot suntem vecini!”.

N-am ieșit prea curând, normal. Cum adica? Să-l sun așa… pur și simplu? “Salut. Hai la o bere!” Pfff… nu pot. Mai bine aștept ceva. Iar.

Și-a venit un concert la Delta RFI unde o altă prietenă (se pare că fără intermediar nu prea mergea) a vrut neapărat să vorbească cu el ceva despre instrumente de suflat. Excelent! Bun context. Îl sun. ”Sigur că da. Înainte de concert ies afară la o țigară și vorbim”. Ce simplu a fost. A iesit, am vorbit, a fumat, nu fumez, am ascultat… iar spre final am început să pricep că omul Dan este pe același loc întâi ca și artistul Dan. De atunci îl tot pricep și-l tot apreciez. Îl tot ascult cum vorbește și cum cântă cu drag, fie pe scenă, fie la plajă, fie la vreo petrecere între prieteni unde tot timpul trebuie să existe o chitară.

I-am facut și un cadou, împreună cu mulți prieteni, în 2006 cand a împlinit o vârstă.
Scenariul: fiecare dintre cei prezenți a spus ce a vrut iar tema de bază era să nu existe o temă de bază. Contemporan, nu? Camera, montajul și regia mi le-am însușit. Da, era la Urma pe atunci!

Clipul va reapărea luni sub o formă editată. :)

Cel mai important lucru, însă, este să nu ratați evenimentul de vineri seara din Silver Church, unde Dan, cu trupa lui Byron, lansează cel de-al doilea album “A Kind of Alchemy”, album care vă asigur că este minunat. Concertul va începe de la ora 22 iar în deschidere vor fi invitați Cvartetul a quattro, Marius Florea Vizante și Persona.

PS: A apărut și cel de-al doilea videoclip Byron: “WaterColor”.

Pasul următor s-a consumat la podul Dobroești care este pe șoseaua Dobroești și face legatura între București și, ați ghicit, Dobroești. Culmea este că stația dinainte de pod se numea Facultativa iar eu, mic copil, nu știam de ce-i spune așa și de unde dracu’ facultate-n câmp. Dar să revenim. Aici, la pod, pescuiam cu plasa de tifon pe care o scufundam în locul unde apa era cea mai puțin adâncă și cea mai foarte mult rapidă :). Ne strângeam vreo patru și lucram doi câte doi. Ne băgam pân’la genunchi în apă și ne propteam de stânci pentru echilibru iar cu mâinile țineam fiecare un colț în apă și-un colț afară. Apoi socializam.

- Cum facem la geogra dacă ne ascultă?

- O băgăm p-aia cu munții și poate ne dă măcar un 8.

După câteva zeci de secunde de subiecte fascinante și puține dureri de mușchi, scoteam plasa și prada. 5 pești. Săbioare. Erau bune prăjite cu mămăliguță și mujdei dar am aflat cam tîrziu, după ce deja muriseră în borcanaș toate cele căteva zeci prinse în acea dupa-masă. Interesant a fost că la un moment dat m-a luat valu’, la propriu, și m-a dus printre pietrele, fiarele și plantele de pe fundul lacului vreo zece metri… traseu în care mi-am pierdut un papuc, mi-am julit un genunchi și era să-mi rup o mână. La ieșire am renunțat și la celălalt papuc și am început nițel să plâng de emoții. Rușinat, cu ochii roșii și părăsit de gașca, m-am întors acasă prin cimitir teafăr și puțin vătămat, desculț și cu un borcan de 800g plin cu pești morți.