pescuit evoluþionist I

Totul a început acum mulþi ani când, la þarã fiind, m-a luat vãru-miu Cãtãlin sã pescuim. Aveam un râuleþ de un metru lãþime, maxim pânã la genunchii mei dintr-a ºaptea… înãlþime ºi lung cât satul. Pe sub malurile acestui râuleþ se ascundeau fel de fel de comori, de la broaºte râioase pânã la peºti cât palma ºi de la animãluþe alunecoase care-þi scãpau printre degete pânã la chestii indescriptibile, colorate ºi pãroase.

Am început ca tot omul pentru prima oarã… cu mâna. Râul era prea îngust ºi prea repede pentru a da cu undiþã. Bãgam dejtele la gâdilat malu’ din cinci în cinci metri ºi scoteam afarã tot ce miºca. Eu eram mai fricos ºi bãgam mai cu sfialã aºa cã, de fapt, numai Cãtãlin avea curajul, experienþa ºi, mai ales, norocul necesar pentru prada care, în vreo 2-3 kilometri, se adunase la vreo 3 peºti mici, mici, 2 mici ºi vreo patru foarte mici. Broaºtele le aruncam înapoi, peºtii mari erau duºi cu pluta iar chestiile alunecoase pe care numai eu le nimeream, ajungeau ºi ele/ei înapoi acasã.

Aºadar, pescuitul m-a prins… ºi era cazul sã progresez. Dupã câteva zile de la aventura din râuleþ, am hotãrât sã ne facem un iaz. Am sãpat, am sãpat, am pus pãmânt, am pus pãmânt ºi dupã o bãlãcealã mai ceva ca la piscinele de lux, ne-am apucat de treabã. O botã de alun, o sfoarã mai puternicã, un ac de siguranþã îndoit ºi o plutã care nu mai ºtiu din ce era. N-am prins nimic, evident, dar am stat multe ore cu bãþu-n baltã doar admirându-l.

Sosit la Bucureºti cu o mare poftã de pescuit, am zis sã-mi cumpãr, totuºi, o undiþã din Obor. Trestie normalã ºi o linie legatã de un carton. Linia avea gutã, plutã din pai de plantã de porumb, o bucãþicã de plumb ºi, punctul culminant, acul mic de pescuit. ãsta a fost pasul 3 în evoluþie. Înarmat pânã-n dinþi cu pâine udã, cu multã încredere ºi optimism, am pornit agale spre parcul de vis-a-vis (Morarilor) sã-mi încerc îndemânarea ºi norocul. Mã postez pe malul de beton al lacului, într-un loc foarte cunoscut prin cartier cu numele de Tropikana (cineva a aruncat odatã un ambalaj de suc Tropikana în acel loc ºi de atunci cicã s-a umplut de peºti care ºi-au fãcut case, familii ºi averi exact acolo – era 4-5 dupã-amiazã, locul era liber). Bag undiþa ºi aºtept… ºi aºtept… ºi aºtept… ºi tot aºa pânã apare Miºu, un þigan din spatele blocului meu, þigan cu care nu aveam nicio problemã, eram prieteni… mai puþin atunci când mã prindea la pescuit ºi-mi zicea “Dã sã dau ºi eu!”. ºi i-am dat.

ºi am aºteptat, ºi am vorbit despre una alta “Hai, bã Miºule, mai dã ºi mie!” “Încã de douã ori ºi plec.” ºi mai bãga niºte momealã ºi arunca iar undiþa-n Tropikana. ºi aºteptãm… ºi aºteptãm… pânã când a început sã se miºte pluta… sã se miºte într-un aºa hal de-mi venea sã-l arunc pe ãsta-n apã ºi sã-i iau scula înapoi. ºi ce miºca, ºi ce emoþii aveam amândoi… ºi a tras. ºi a scos! ºi era un peºte. Viu! Mare! Cât palma mea de clasa a ºaptea! Trebuia sã-l arunc în apã. ºi pe peºte, evident. Însã am hotãrât sã-i pãstrez pe amândoi. Era caras. L-am pupat amândoi ºi l-am bãgat în borcãnel. Acasã, normal, m-am lãudat cã eu l-am prins ºi l-am pus într-un borcan mai mare. Mã uitam la el cum, probabil, îmi mulþumea cã l-am scos din sânul familiei lui cã ºi-aºa nu-i mai suporta. Vroia o viaþã diferitã, viaþa la borcan. A murit dupã vreo câteva ore, plictisindu-se sã-mi tot spunã cã-i fericit.