Am salvat familia Petescu

Anul trecut, pe la inceputul lunii iulie, ne-a parvenit la redactie o scrisoare de la o familie modesta de peturi, familia Petescu. In plic, pe langa doua coli A4 scrise cu capacu’, am primit si poza de mai jos care a trecut printr-un filtru de cenzura pentru a nu dezvalui identitatea expeditorilor.

In acea scrisoare, Ion Petescu, tatal (in stanga, in poza de mai sus), ne-a atras atentia ca-n apropierea localitatii Sinaia, segmentul cota 1600-2000, sunt abandonate mii de peturi care neavand imprejur decat iarba, stânci, buburuze, copaci si tântari, binecuvantatele odrasle ale societatii moderne sunt supuse celui mai mare risc fatal modern : plictiseala. Noi am pornit sa le salvam de fenomen.

Dupa cum se poate vedea, cazarea ne-a fost asigurata de o patura mare in marginea careia o doamna verde tot timpul sta pe buzele moi ale muntelui si tot asteapta veghind oile, oamenii, oile de oameni si oamenii de oi.

Acestea au fost cazarile de o noapte ale pet-urile ravasite de atata plictiseala. Ordonate pe firme, cantitate, cu bule sau fara, geloase sau nu, cu dop sau fara, etichetate sau ba, cu familie, copii, nepoti si, eventual, rude-n strainatate.
Erau niste saci practic dar ele n-au stiut niciodata asta. Multumim unei companii de zahar pentru suport, nu? Ciprian?

Astia am fost salvatorii de anul trecut. Anul asta ne propunem sa ma dau vreo cativa metri buni mai in spate pentru a va prinde pe toti.

Am inceput salvarea, deci. Peturile nu au suferit, au fost folosite manusi pentru a nu le da raceli sau na… ce virus mai aveam fiecare p-acasa… iar cazarea lor in saci s-a facut fara probleme de aglomerare. Sacii erau de capacitate acceptabila iar pasagerii s-au simtit mai comod ca-n 311, va asigur. Sacii au avut aer conditionat si ceva umezeala pentru a evita vreun lesin iar legarea lor s-a facut igienic cu sfoara sterilizata in prealabil. Cu vodca parca…

Aici un salvator a avut ceva probleme caci o familie mare de peturi a fost prinsa practic intre plasele ce tineau pietrele de sub pod. Nu stiu daca v-am mai zis ca pietrele sunt primul dusman al peturilor… mai ales dupa senzationala poveste de dragoste de pe malul marii. Stiti voi… in sfarsit… dupa o ora de descarcerari au fost salvate nu mai putin de 20 de peturi (cifra aproximativa) – nu toti au supravietuit.

Dupa aproape doua ore de coborat si salvat, carat si fotografiat, râs si tipat, urlat si fumat, baut si na… mancat… am ajuns la baza de prin doua parti de coborare, de prin doua echipe de atac…

Intr-un grandios final am numarat aproximativ 50 de saci de peturi salvate de plictiseala de la cota 2000 pana la 1600.

Din acel camion s-au dus, va asigur, intr-un camin special amenajat pentru acea zi. Astfel, sute de peturi si-au gasit linistea alaturi de familiile lor. Si noi ne-am incheiat misiunea intr-un sir indian pe o binecunoscuta melodie de la Pet Shop Boys – Go West… sau in traducere libera “Pe ei, pe ei, pe ei pe mama lor!”

Anul asta iar salvam. Tot prin iulie probabil. Va bagati?!