despre o tâmpenie…

…pe care n’as mai repeta’o pentru nimic!

eram atat de idiot in liceu incat mi’am pus ambitia sa caut un nume de familie in cartea de telefoane… stiind doar numarul de telefon! era ceva cu 77 si doi de zero .

Florin m’a pus… un prieten din liceu… dar pe mine m’a mancat mai mult sa accept…

“bai? am primit cartea de telefoane… ce misto e ba! sa vezi acolo multe cifre si strazi… pfff… e ca si cum ai sti asa pe toata lumea… pacat ca n’o am doar eu!”
“ce misto! da’ chiar… ai putea sa ma ajuti cu ceva? dau o bere!”
“desigur! cu ce?”
“pai uite… am numarul asta de telefon si vreau sa aflu ce nume de familie are tipa si pe unde sta!”
“ESTI NEBUN? sunt catralioane de numere… crezi ca’s tampit?”
“hai te roooooooog!”

m’a prostit ca pe langa bere a zis ca ma invita la el sa ma lase sa ma joc la calulator… eh… in clasa a 10-a putini aveau NFS2.

am refuzat initial, oricum… iar intr’o criza de aproape plictiseala am zis sa ma uit pe litera A ca poate am noroc… si’apoi am dat de B, C… eh…
usor, usor a trecut o saptamana… Florin uitase ce ma rugase da’ la mine ambitia ardea… pfff… si daca’l o fi la urmatoarea pagina si eu ma opresc tocmai acum??!!! E, J, M… ajung la mine… O… damn!!! renuntz!

m’am reapucat dupa vreo 3 zile … P, R… iar cand aproape sa cedez nervos. T!!! pe undeva pe la final am gasit numarul de telefon cu 777 si doi de zero! ma bucuram ca bou’ singur prin casa iar ai mei au ezitat sa ma intrebe ca parea suspect… din fericire/pacate n’am rude doctori psihologi.

a doua zi, fericit, ma duc la Florin sa’i arat ca am gasit numarul de telefon si ma asteptam la multe felicitari si laude pluuuus berea de rigoare. el, evident, uitase… trecuse o luna si ceva si recompensa mea era uitata…

ambitie tampita dar na…

tot cu cartea de telefoane in mana, la pagina cu numele meu… nume pe care’l mai aveau vreo 3-4 persoane nerude cu mine… am sunat la unul din ele:

“alo?”
“da?”
“familia Nimigean?”
“DA!”
“hihi!”

si’am inchis.