nãscutã pe 29 februarie

este Ramona din Baia Mare pe care nu am vazut’o niciodata.

povestea a inceput de cand mi’am descoperit pasiunea pentru mIrc prin ’00 iar ca sa fie mult mai frumos si interesant, i’am propus sa ne corespondam prin scrisori. mai ales ca nu prea aveam niciunul dintre noi un calculator acasa.

povestea a durat cateva luni bune in care am trimis/primit cinci sau sase scrisori pe care le pastrez si acum cu un mare drag. Ramona scrie despre becul din balcon, despre cvasidragostea de la 17 ani, despre matematica, despre mine, despre cum arat, cum simt, cum traiesc. imi spune ca’s departe si ca ii sunt prieten drag. eu ii raspund cu povesti despre mine si ea si intalniri intamplatoare la mijloc de tzara si scriu pe foaie de matematica. ei ii place dictando.

azi i’am urat ani multi si frumosi si o intalnire la o cafea. nu stiu cand, nu stiu unde. cand va veni vremea, probabil imi va spune ca va fi imbracata in verde iar eu imi voi lua basca. si putin lapte la cafea, daca se poate.

…

n’o sa mai vad timbre sau stampile prea curand… si nici plicuri colorate sau destinatarul scris cu pix. n’o sa mai am emotiile acelea’n timp ce sterg de praf cutia de scrisori situata mai sus de nivelul capului meu… dând de doua ori cu mana prin ea ca sa fiu sigur ca nu e nimic.

greutatea plicului’mi dadea sperante ca n’am sa dorm la noapte si ca voi citi scrisoarea de trei ori cel putin… miroasea a hartie folosita si trecuta prin maini straine iar cerneala albastra de stilou nu tinea cont de reguli stricte de aliniere, indent’are, font sau alte caracteristici plictisitor de moderne uneori. textul era cu multe curbe imperfecte si foarte mici bucatele de hartie se scuturau din foaie… scorojite’ntre linii de dictando.

“Draga Constantin” centrat… si litere a unice, diferite’ntre ele.

hai sa ne mai scriem