Sarmale, sarmale…

Fiecare bloc are locatarii lui nesuferiti sau de care trebuie sa facem misto ca merge aiurea si se uita urat. Printre multii despre care nu vreau sa scriu acum ca mi’e somn, aveam la scara cealalta familia Rambo (nu le mai stiu numele exact). Alcatuita din tata, mama si fiu, familia asta era de pe vremea razboiului din Vietnam.
Tatal. Mare, gras si cu palarie sombrero. Umbla in camuflaj mai mereu iar ochelarii de soare ii acopera toata fata plina de par. Avea barba pana la ploape. Umbla tacticos cu sotia lui la bratz.
Mama. Umbla tacticos de bratul sotului dansei. Nu avea nimic iesit din comun in afara de ochelarii care’i acopereau toata fata. Avea lentilele putin mai mici decat cele ale Sophiei Loren de prin anii ei de bunaciune.
El. Avea porecla “sarmale”. Ne’a fost transmisa de la generatia din spate (Andrei, Alex, Nicu) care jucau fotbal cu el cand erau mici. Inca n’am aflat de ce “sarmale”. Probabil din acelasi motiv pentru care mi s’a spus mie “morcoveata” (altadata va spun). Umbla tot in camuflaj si avea tot ochelari mari si tot barba pana la pleoape. Bonus: mustatzã foarte deasa si o voce foarte subtire. Legenda spune ca nu avea oaie. Pardon… oua.
Cum iesea afara alergam dupa el, strigam “sarmale, sarmale” si fugeam. Ne alerga destul de bine iar daca ne prindea, ne vorbea, frumos ce’i drept, dar cu vocea aia a lui nu puteai sa nu râzi… chit ca durea cand iti mai tragea una peste ceafa. Aveam vreo 10-11 ani. El vreo 20.
Acum vine partea interesanta la care sper sa fac rost de’o poza cat de curand. Au trei skode. D’alea vechi. Doua mai noi, de fapt… si una veche, veche. Repara la ele in fiecare week’end. Tacsu are una galbena veche si una numaistiuceculoare iar fi’su una verde cu maner frumos la schimbatorul de viteze (cand eram mic ma plimbam prin cartier si cautam masini cu maner frumos de schimbator de viteze – existau colorate, transparente, cu bilute inauntru, cu castelutz, cu inimioare… azi numai asta clasic negru se mai foloseste, din pacate). Amandoi repara non-stop de cand ii stiu si daca i’am vazut calare pe ele de vreo trei ori e bine. Am impresia ca pun ceva foarte tare la cale. Ceva revolutionar pentru uzinele Skoda.
Si printre oameni pe care’i consideram noi dilii mai era “nebuna, nebuna!” din spate de la etajul 10 (pe aceeasi coloana cu acele curve de lux), la care tipam de la ghena de la 8 cand asta facea curat prin camera, asculta muzica latino si aproape ca facea chestii cu matura. Ne’a prins odata in fata blocului si era sa ne si luam niste pietre in dinti. A nimerit geamu’. Azi se plimba cu o sacosa de rafie prin cartier. Sacosa plina, plina.
Si mai erau…